Lucruri care imi plac si de care mi-e dor

Sunt fascinata de mainile oamenilor. Nu fata, nu ochi, nu nas, nu gura, nu altceva. Mainile spun cele mai ascunse povesti ale unui om. Sunt cele mai expresive forme de putere dar si de timiditate. Imi plac la nebunie, cel putin la un barbat, mainile puternice dar cu degete subtiri ca de pianist. Ochii fenteaza, ochii ti-ii poti controla insa mainile nu. Ele spun povestea asa cum a fost si cum este. Spun caracterul pe care il ascunzi sub o spranceana ridicata sau dupa ochii aparent blanzi si uneori spun profesia. E impresionant cate lucruri faci intr-o zi cu ele. Traim datorita lor. Ne hranesc, ne imbraca, ne dezbraca, ne spala, ne aranjeaza, cu ele iubim, cu ele profesam.

Cele mai puternice si expresive maini pe care le-am vazut sunt ale bunicului meu. Cu ele mi-a facut cand eram "de-un cot" avioane din lemn cu alice pe care le proptea in pari inalti la poarta, pentru ca acolo vroiam eu, doar-doar o sa inteleg ca numai cu avioanele se poate zbura, nu ridicand mainile si dand din ele ca randunelele asa cum am sperat si recunosc, uneori mai sper. Cu ele mi-a facut fluturi pe roti, tot din lemn pe care ii impingeam prin gradina fascinata ca dau din aripi si pe pamant. Sunt mainile care au tinut arme in razboi (unde i-au si degerat) si cele care ma mangaiau pe cap cand ma tinea pe brate. Sunt mainile cu care a cosit si cu care a hranit toate animalele domestice posibile din ograda copilariei mele. Sunt mainile care m-au sustinut de spate cand am mers prima oara pe bicicleta Pegas. Sunt mainile pe care le iubesc cel mai mult in lumea asta pentru ce exprima si pentru tot ce au facut, mai fac si sper sa mai faca mult timp...

Imi place teatrul si mi-e dor sa joc. Mi-e dor de tot "Nobody`s"-ul, de repetitii, de roluri, de 18 ore interminabile pana la Timisoara, mi-e dor de emotia cu care spuneam prima replica si apoi nu mai auzeam nimic in jur. Mi-e dor sa isi uite cineva replica si sa traiesc sentimentul ca daca nu spun ceva ACUM imi zboara inima din piept. Simteam ca dureaza minute pana reuseam sa improvizez ceva, erau insa doar secunde umplute cu te-miri-ce percepute ca facand parte din piesa. Mi-e dor de cortina care cadea peste noi si de aplauzele pe care le auzeam cand aproape, cand departe. Mi-e dor de betiile de acolo si de oamenii geniali si fascinanti pe care i-am cunoscut acolo si doar acolo. There is no place like Timisoara!

Imi plac la nebunie baloanele pe care le fac din tuburile cu solutie (ffff greu de gasit), care au mereu o biluta pe care nu am reusit vreodata sa o bag in gaura din labirint din simplu motiv ca se electrizeaza. Suflu in dracia aia de nu mai pot dar baloanele alea mici sau imense, care se desprind si plutesc atat de lin dar care se sparg atat de repede, imi dau cea mai frumoasa senzatie de liniste. Mi-as dori sa am in casa o masinarie care sa scoata permanent baloane, cum imi doresc sa nu trebuiasca sa mai astept 3 anotimpuri pana sa infloreasca macii. Dar sunt lucrurile pe care le apreziez si de care ma bucur mai mult cand le am, tocmai pentru ca sunt greu de gasit si de obtinut.

Va urma