Nu mi-a spus nimeni ca deciziile uneori pot fi gresite, s-au rezumat toti la a-mi spune: "cand ai sa fii mare ai sa vrei sa fii copil", nu mi-a spus nimeni de ce... Imi place sa cred ca nu e nimic greu pe lumea asta, toate sunt atat de simple, atat de limpezi si sub ochii nostri insa preferam sa le complicam, sa ne complicam de dragul nu stiu cui, mai mult din lipsuri si nesiguranta. Din lipsa de incredere, din nesiguranta care duce la minciuna, din fapte negandite si mult prea instinctuale, din prea mult gandit, din prea mult bine, din prea mult rau, din prea multa umanitate sau dimpotriva.

Mai ratacesc si eu pe drumul lung al indeciziilor, al cautarilor uneori mult prea obositoare. Ma doare cel mai adesea lumea in toate formele ei...lumea cea mare si nepasatoare, lumea mea mica dar draga... Ma dor cuvintele, promisiunile, verbele fara finalitate reala, linistile mele, ale lor, ale lui...Ma sparg adesea la malul tarmului nimanui in cautarea realitatii la care visez ca un copil la o jucarie. Si ma intreb o gramada de lucruri care nu-si gasesc raspunsul nici in mine nici afara si ajung astfel sa inghit in sec pana regurgitez cu aceleasi intrebari carora uneori mai tarziu le gasesc exact raspunsul pe care nu am vrut sa mi-l dau nicicand.

Ma stiu in alb si negru. Nu imi plac nuantele decat in natura. Viata prefer sa mi-o traiesc limpede in decizii concrete...nu pot.. fara sa vreau intru in nuantele altora, in nuantele alor mei, ale prietenilor mei, ale celor spre care intind adesea mana spunandu-mi numele, intru in nuantele lui..el are nuante gri. I-as eradica griul indecis, l-as face negru, eu as fi albul lui si el ar fi negrul meu, el insa isi cere dreptul la gri...asa ca raman in nuantele lui pentru ca imi e drag, raman in nuantele tuturor din acelasi motiv, imi sunt dragi, ii iubesc, ii accept nuantat asa cum sunt.

Cine a spus "never say never" a stiut ce a spus. Cu pasii grabiti sau lenti de zi cu zi ajung sa fac lucruri carora le-as fi spus candva NU din start. Minutele in care astept sa se sparga taceri, zilele cand sper copilareste la lucruri si fapte mari, lunile ce s-au strans din ianuarie pana aici m-au adus la stadiul in care imi dau seama ca pot sa trag o linie cand se face seara si sa imi dau seama ca am mai invatat ceva din mine. E oare un bun motiv pentru a spune multumesc?

Invat sa cred in oameni, desi o fac natural si gresesc, insa invat sa cred ca ceea ce eu vad bun in ei, or sa vada si ei, invat sa am rabdare cu incapatanarea, cu timpul, cu tacerea, invat ca nu toate lucrurile se intampla cand vreau eu si astfel invat sa imi infranez dorintele in speranta ca va veni o zi in care voi putea sa dau tot ce am strans pana acum. Invat ca cel pe care il vreau nu e langa mine si poate rabdarea mea il ajuta. Ma chinui sa invat ce inseamna sa fii pe locul doi sau trei fara insa sa imi asum faptul ca poate asa voi ramane. Invat sa lupt cu persoane reale dar necunoscute, cu fantome, cu ceea ce nu stiu si uneori ma incapatanez sa nu vreau sa stiu. Trec peste mine si invat sa fac asta fara sa ajung sa regret. Invat ce inseamna uneori sa te pierzi poate fiind langa cine nu trebuie.
Invat sa fac lucruri pe care nu credeam ca le-as fi facut vreodata si invat sa ma accept asa....

Uneori, dintr-o dorinta comuna dar care macina individual la niveluri diferite incerc sa invat sa sper, si vreau sa cred ca a spera nu inseamna mereu o lupta devastatoare cu sine si cu cel din partea caruia ai doar evazivitati...As vrea sa cred ca a simti ca poti face ceva pentru un "noi" nu se izbeste mereu de un zid care doar uneori pare a avea fisuri. Vreau sa cred ca sentimentul de "un nou inceput" duce spre un sfarsit in care pasii se numara incepand cu 4 si ca cifra asta nu reflecta decat doi pasi ai mei + doi pasi ai lui. Mi-as dori ca "doi" sa fie reciproc si mereu de gasit atunci cand se initiaza convorbiri la telefon, mi-as dori sa stiu ca singura limita a rabdarii mele este el si atunci cand am sa-l ating nerabdatoare va ramane mereu langa mine ca si cum nu ar mai fi facut asta cu nimeni, ca si cum atunci ne-am cunoaste pentru prima oara si ne-am indragosti nebuneste.

Mi-as dori doar sa nu ies, atunci cand o voi face, dintr-o poveste pe care am incercat sa o scriu cu litere clare, ca si cum as iesi de pe usa unui necunoscut in casa caruia parca nu am calcat sau nu voi mai calca niciodata...Mi-as dori sa raman ceva concret si bun in viata omului spre care am incercat si incerc sa lupt sa ajung.