Crezul lucrurilor in care nu cred

Daca as fi nevoita intr-o zi sa aleg sa merg pe un trotuar plin de oameni sau pe unul plini de caini, l-as alege pe cel cu caini.

Nu mai cred de mult in cuvinte mari. Cred insa in cele mici pe care aparent le interpretez cum vreau eu spre a devini mari, fac insa asta cu aceeasi permanenta prezenta lucida a logicii. Evit sa plec din locuri sau din viata unor oameni pana nu imi conving toate simturile ca am facut totul inainte de a parasi locul/omul, desi uneori nu mai cred ca as putea face ceva.

Nu cred in bun simt desi am fost crescuta cu el atat de bine incat mi-e imposibil sa-l lepad.

Nu mai cred in limite desi pentru mine exista unele foarte clare.

Nu mai cred in principii desi am unele zdravene.

Nu mai cred in dimineti pentru ca adesea mi se contopesc cu amiezile.

Nu cred in priviri pentru ca cel mai adesea sunt cele mai inselatoare. Am ajuns sa nu mai cred nici in fapte pentru ca unii au inteles inaintea mea ca nu mai cred in cuvinte si folosesc alte arme de exterminare.

Nu mai cred de mult ca sunt un copil si asta ma inspaimanta uneori. Nu cred in copilariile altora pentru ca se folosesc de ele pentru a trage ca mustele la carne cruda imbibata in sange.

Nu cred in perfectiune desi mereu tind sa o ating pe toate planurile si o caut prin cele mai ascunse modalitati in cei mai ascunsi oameni.

Nu cred in taceri care ar trebui sa insemne negari pentru ca se dovedesc a fi negarea negarii.

Nu cred in cei care nu se enerveaza, chiar ma sperie, pentru ca se vor enerva cand sunt apele mai limpezi.

Nu cred in iubire, habar n-am ce inseamna cuvantul asta si nici nu ma intereseaza sa il stiu asimilat mai mult decat ca existand in dictionar si in viata altora. Cred in compromisuri de ceva timp si mi se par cele mai la indeamana si cele mai reale pentru lumea in care traim.

Nu cred in cei care isi plang de mila pentru ca sunt cei in fata carora nu ai putea si nu ai mai avea timp sa plangi vreodata.

Nu cred in cei care cred doar in ei, pentru ca s-au dovedit a fi cei care cred cel mai putin in ce ar putea sa faca de fapt sa aduca o schimbare daca si-ar dori-o intr-adevar.

Nu mai cred in ratacirile nimanui pentru ca imi sunt deajuns ale mele.

Nu cred in fidelitate pentru ca am ajuns sa ne inselam unii pe altii dandu-ne acordul sau sperand ca sunt doar momente de ratacire.

Nu mai cred in cei care au senzatia ca nu ii inteleg in conditiile in care sunt mereu acolo gata sa ascult si nu sa profit de momentul de slabiciune, gata sa incerc orice pentru a-i ajuta.

Nu cred in cei care cer "un an, un timp, un anotimp" pentru ca o fac cu siguranta preciziei meschine a faptului ca timpul lor ramane intact, in vreme ce timpul meu se lasa masurat dilatat de catre orice ceas elvetian.

Nu cred in adevar decat ca notiune filozofica pentru ca am cunoscut minciuna ca fiind o a doua piele a omenilor.

Nu cred in cei care nu au incredere in mine in conditiile in care am facut cat mi s-a permis si uneori mai mult sa le-o castig.

Nu cred in prezenta unor persoane care ar putea ameliora lipsa altora desi uneori ma salvez pe astfel de insule.

Nu cred in pacea lumii cand stiu ca in mine se dau razboaie pe care chiar daca le pierd sau daca le castig, razboaie raman.

Nu cred in intamplari desi cred ca exista lucruri care nu sunt intamplatoare.

Nu cred ca oamenii isi pot schimba toata structura pe care au fost invatati sa o urmeze insa cred ca ei se pot schimba. In bine numai dupa o moarte clinica.

Cred ca pentru a construi un lucru bun se folosesc vorbe si doar pentru a-l darma fapte.

Cred ca singurele lucruri care mai sunt bune reincalzite a doua oara sunt sarmalele si mai cred ca doar la Flanco se dau garantii.

Cred in jocuri care isi pot schimba regulile din mers dar si ca pionii raman doar pioni indiferent de statutul lor.



Icehouse - Don't believe anymore
Asculta mai multe audio Muzica »

Eu in ochii celui mai bun prieten al meu

Simt nevoia acuta sa ma laud. Tocmai ce am citit post-ul dragului meu prieten al carui nume din pacate, desi ma roade foarte tare, nu il pot da/scrie/spune aici. Era vorba despre femeile din viata lui si mare mi-a fost uimirea sa ma regasesc acolo. Forma in care m-am gasit mentionata este aceasta:

"Popa...heheeee...Popa, draga, daca citesti aceste randuri, sa stii ca mi-a fost foarte greu sa descriu modul in care te vad eu pe tine. Intr-un timp iti ziceam "mama", dar imi dau seama ca nu eram foarte precis, in spusele mele. Tu esti genul de femeie, ce roieste in jurul unui barbat de care s-a lipit emotional (amical fai, nu te gandi la prostii) si care devine cel mai bun prieten al lui. Ce m-a ofticat intotdeauna este faptul ca nu bei si nu beau bere, pentru ca eu cred ca ne-ar fi stat foarte bine impreuna uitandu-ne la meciuri. Cu tine daca vreau sa scuip, nu ma sfiesc, cu tine daca vreau sa vorbesc cu "carne", nu ma abtin; cu tine daca vreau sa ma iau de femei, tu imi zici cum s-o fac. Cu tine pot sa ma bat, cu tine pot sa fac glume pe care nimeni altcineva nu le-ar gusta, cu tine pot sa fac filme, cu tine pot sa fac scenarii, cu tine pot sa fac orice pot face cu "prietenul perfect". Si ai un avantaj asupra acelui prieten: tu esti femeie. Ceea ce ma avantajeaza si pe mine si ma face sa te pretuiesc cu atat mai mult."

Este omul de care m-am atasat intr-un mod foarte frumos inca din primele zile de facultate(daca e un motiv pentru care regret ca s-a terminat perioada asta este pentru ca nu am sa mai pot sta pe scari la prima oara, pana sa intram la cursuri, sa il vad cu Red Bull-ul in fata si sa ne fumam plamanii pana la prima ora de curs in timp ce el imita diversi actori mai mult sau mai putin in viata, din filmele vechi romanesti).

Dupa cum spuneam a fost un soi de chimie intre noi cu totul altfel decat in mod normal intre un barbat si o femeie, o secunda nu l-am vazut altfel decat un foarte bun prieten(desi arata foarte bine si mai nou detine si "patratele") chiar daca atunci cand urca scarile in fata mea ii admiram curuletul cu glas tare. Este omul care a facut special pentru mine cele mai bune pulpe de pui cu salata si cartofi prajiti cand aveam cea mai mare nevoie de asta. Este omul cu care am baut in Chicago nopti la rand pana eu incepeam sa plang, pentru ca asta e efectul pe care il are bautura asupara mea. E omul care a inteles mereu cand nu am putut sa fiu "prezenta" la unele iesiri. Este singurul om pe care am sa il aplaud frenetic cand canta la karaoke.

Este cel de la care am copiat la examene, este cel care mi-a facut o ditamai vanataia cand mi-a tras in joaca un pumn, este cel care imi tragea matza de coada la propriu prin casa(pe vremea cand il aveam pe dragul meu Jorj). Este cel cu care pot sa vorbesc de la Kant la sosete si pe umarul caruia nu am sa pot plange prea mult pentru ca ma va face sa rad imediat. Este cel care a umblat dupa adeverinte pe la scoala si pe la fostul meu loc de munca in locul meu, cand eu eram intr-o stare jalnica intr-un loc cu mult alb. Este omul pe care nu m-am suparat niciodata si nici nu cred ca se va intampla asta. Este cel pe care l-am luat asa cum este si a inteles asta si m-a luat asa cum sunt si am apreciat asta.

E un tip incredibil de istet si inteligent cu care pot face exact ce a scris el despre mine si mult mai multe(la un moment dat ne gandeam chiar si la afaceri:)). Este cel caruia ii spuneam "fiule" cu mare drag si nici macar nu mai stiu de unde s-a pornit relatia asta "mama-fiu". Este singurul prieten (fara "a" la sfarsit) pe care il consider si il voi considera altfel mereu pentru ca la un moment dat, tot in Chicago, dupa ce eu bausem bine, el a mai venit cu un pahar de vin si in timp ce ciocnea cu mine mi-a spus "Fritz..., friends forever!". Mai sunt atatea de spus despre el si despre "noi", dar mai sunt si atate de trait de aici incolo impreuna...!

Fara griuri.
Fara prietenii arse in promisiuni volante.
Fara vorbe cu sens unic in priviri promise himerelor reale.
Fara marsuri demne spre dreptate.

Fara inceputuri cu sfarsit premeditat.
Doar realul, invinsi si invingatori!
Peste liniste, liniste sa cada,
abisul nostru nestiu.

Teama de culori…ne pierdem.
Scari plane, cazuti si ploi.
Te strivesc sub necuvinte
Iti sugrum visele.

Te pierd de cand te gandesc
Iti ucid astrii, te neg firesc.
De ce ma surzesti cu prezenta acuta a lipsei tale?
Unde as putea sa iti sfasii tacerea?

Cat sa mai cad? Cat de in jos sa ma curm?
Cat de in sus sa te astept?
Pe unde calci, eu nu mai vad sa strig,
Pe unde esti, eu nu mai vad sa mor.
De langa tine pier.

Cazul nostru ramane inchis. Rateuri in doi.





Toto Cutugno - Gli amori
Asculta mai multe audio Muzica »

Lectia de feminitate

Post-ul este un raspuns sau intarirea ideii pe care o sustine bunul si dragul meu prieten B.(Bend the Unbended-din dreapa paginii mele).

Scena tango-ului din filmul "Take the Lead", este una dintre putinile lectii de feminitate acceptate de mine, o mai accept pe cea a lui Anais Nin expusa in majoritatea cartilor sale. De asemenea recomand filmul "Henry and June", dupa cartea cu acelasi titlu.

Nimic nu poate pune in valoare mai bine o femeie pe lumea asta decat tango-ul. Dansul asta este pasiunea ce zace intr-o femeie si forma exceptionala de a o manifesta in asa fel incat sa "starneasca" un barbat si cu putin noroc sa il tina langa ea until the end of the common memory of their story. Este puterea de a intelege exact care e limita supunerii unei femei in fata unui barbat, a modalitatilor ei de dominare si de a se lasa dominata. Tango-ul este forta unei femei emanata prin totii porii odata cu o sexualitate debordanta dar si momentul in care isi lasa cuminte ochii in jos pentru a fi sigura de urmatorul pas.

FEMEIE scrie cu rosu pe o tipa(intr-o rochie neagra) in timp ce isi danseaza perfect, aproape matematic, tango-ul langa cel care stie sa o conduca si sa ii anticipeze pasii. Feminitatea vine odata cu siguranta pasilor si cu privirea complice aruncata de "el" in timpul "dansului". Sunt multe de spus dar ma rezum la atat...

Lucruri care imi plac si de care mi-e dor

Sunt fascinata de mainile oamenilor. Nu fata, nu ochi, nu nas, nu gura, nu altceva. Mainile spun cele mai ascunse povesti ale unui om. Sunt cele mai expresive forme de putere dar si de timiditate. Imi plac la nebunie, cel putin la un barbat, mainile puternice dar cu degete subtiri ca de pianist. Ochii fenteaza, ochii ti-ii poti controla insa mainile nu. Ele spun povestea asa cum a fost si cum este. Spun caracterul pe care il ascunzi sub o spranceana ridicata sau dupa ochii aparent blanzi si uneori spun profesia. E impresionant cate lucruri faci intr-o zi cu ele. Traim datorita lor. Ne hranesc, ne imbraca, ne dezbraca, ne spala, ne aranjeaza, cu ele iubim, cu ele profesam.

Cele mai puternice si expresive maini pe care le-am vazut sunt ale bunicului meu. Cu ele mi-a facut cand eram "de-un cot" avioane din lemn cu alice pe care le proptea in pari inalti la poarta, pentru ca acolo vroiam eu, doar-doar o sa inteleg ca numai cu avioanele se poate zbura, nu ridicand mainile si dand din ele ca randunelele asa cum am sperat si recunosc, uneori mai sper. Cu ele mi-a facut fluturi pe roti, tot din lemn pe care ii impingeam prin gradina fascinata ca dau din aripi si pe pamant. Sunt mainile care au tinut arme in razboi (unde i-au si degerat) si cele care ma mangaiau pe cap cand ma tinea pe brate. Sunt mainile cu care a cosit si cu care a hranit toate animalele domestice posibile din ograda copilariei mele. Sunt mainile care m-au sustinut de spate cand am mers prima oara pe bicicleta Pegas. Sunt mainile pe care le iubesc cel mai mult in lumea asta pentru ce exprima si pentru tot ce au facut, mai fac si sper sa mai faca mult timp...

Imi place teatrul si mi-e dor sa joc. Mi-e dor de tot "Nobody`s"-ul, de repetitii, de roluri, de 18 ore interminabile pana la Timisoara, mi-e dor de emotia cu care spuneam prima replica si apoi nu mai auzeam nimic in jur. Mi-e dor sa isi uite cineva replica si sa traiesc sentimentul ca daca nu spun ceva ACUM imi zboara inima din piept. Simteam ca dureaza minute pana reuseam sa improvizez ceva, erau insa doar secunde umplute cu te-miri-ce percepute ca facand parte din piesa. Mi-e dor de cortina care cadea peste noi si de aplauzele pe care le auzeam cand aproape, cand departe. Mi-e dor de betiile de acolo si de oamenii geniali si fascinanti pe care i-am cunoscut acolo si doar acolo. There is no place like Timisoara!

Imi plac la nebunie baloanele pe care le fac din tuburile cu solutie (ffff greu de gasit), care au mereu o biluta pe care nu am reusit vreodata sa o bag in gaura din labirint din simplu motiv ca se electrizeaza. Suflu in dracia aia de nu mai pot dar baloanele alea mici sau imense, care se desprind si plutesc atat de lin dar care se sparg atat de repede, imi dau cea mai frumoasa senzatie de liniste. Mi-as dori sa am in casa o masinarie care sa scoata permanent baloane, cum imi doresc sa nu trebuiasca sa mai astept 3 anotimpuri pana sa infloreasca macii. Dar sunt lucrurile pe care le apreziez si de care ma bucur mai mult cand le am, tocmai pentru ca sunt greu de gasit si de obtinut.

Va urma

Si totusi sunt ca voi...

Lista lucrurilor care ma sperie si astfel ajung sa le urasc:

Tehnica pe care dealtfel o apreciez.

Urasc ca acum stau in fata acestui monitor mare care imi tine loc de foaie alba de hartie si bat literele de pe o chestie neagra de plastic, in loc sa tin in mana un pix(ce sa mai zic de stilou, isi mai aduce cineva aminte de stilouri?) in timp ce-mi scriu pledoaria.
Urasc cand stau la coada in mini/super/hypermarket-uri si trebuie sa stau cinci minute in plus in fata casei pentru ca dracia aia cu laser nu citeste codul ultimului meu produs din cos. Urasc telefoanele mobile pentru ca daca suna trebuie sa raspund, macar din bun simt si ca astfel sunt de gasit oriunde as fi. Nu, nu e o solutie sa-l inchid din simplu motiv ca de indata ce apas lung butonul rosu ma gandesc "daca se intampla ceva? daca ma suna cine stie cine? daca isi face griji cutare?". Le urasc dar le folosesc cu mare interes si bucurie...
Urasc ca toti cainii din fata blocului meu in loc sa fie inchisi intr-un centru special au o bulinuta galbena in ureche pentru a le tine evidenta. Urasc ca am devenit niste numere. Am observat ca daca mergi intr-un loc unde deja esti stocat in baza de date, daca iti spui numele pe care ai nostri s-au chinuit sa ni-l puna si au cheltuit bani frumusei la botez, se uita toti ciudat..."codul numeric personal ne intereseaza".

Conservantii, eurile si reclamele

Urasc ca rosiile costa mai mult in forma lor naturala si rotunda decat "cubuletele de rosii".
Urasc ca pe cateva sute de euro, pe cateva mii se gasesc destui care sa-si vanda zambetul, fata si sufletul pentru ca industriasii profitului si ai mortii sa-si poata vinde marfa. Cancerele se vand cu ochi albastri, diabetul are cel mai frumos zambet pe micile ecrane, sagalnic si plin de viata, dulce pana la ortul popii. Industria publicitatii este si ea in pas cu profitul, cu boala, isi pune la contributie mintea, e creativa, trebuie sa tina pasul cu moartea si cu pretentiile ei. Un rau trebuie impachetat frumos, inteligent si profitabil, clientul trebuie satisfacut pana la ultima perfuzie, cele mai nocive substanţe trebuie vandute drept ploaia necesara dupa seceta. Clientul trebuie ademenit cu concepte tradiţionale, otravurile sunt servite ca la mama acasa.
Nu te poţi juca deloc cu imaginaţia mortii, e creativa si ti se poate vinde ca turta dulce sau acadeaua.

Incidentele domestice

Detest momentul in care se strica ceva prin casa si asta pentru ca de obicei trebuie sa ma descurc singura(si daca se intampla se repar ceva singura si sa mai si prezinte trainicie simt ca pot sa repar si masina vecinului sub care sta in fiecare sambata si de sub care ii ies doar papucii de casa). Urasc cand mi se sparg tevile, cand imi curge apa din centrala, cand mi se arde priza si cand ruloul de la geam nu se mai ridica. Urasc toate astea si dintr-un motiv care tine strict de orgoliul feminin. O teava ar fi mai bine sa fie lipita de catre un barbat, pentru ca ei sunt mai priceputi la astfel de treburi, la toate cele de mai sus si la multe altele. Am carpit si eu tevi cu Poxipol la doua noaptea si tine lipitura si azi(asa e, gratie Poxipol-ului, nu mie), cu toate astea ma gandeam ca poate "altcineva/o mana de barbat" ar fi lipit-o mai bine. Astfel minitechnicus din mine ar vrea sa ia cursuri de perfectionare dar stiu clar ca nu am sa fac asta chiar daca ma enervez de multe ori si cred ca as fi putut si eu sa fac ce a facut nenea electricianul, instalatorul etc.

Da, folosesc telefonul mobil, cumpar cubulete de rosii si imi spun codul numeric personal cu aceeasi mandrete cu care imi spun numele. Si eu ca si voi, ca si toata lumea, ma complac in inovativitatea mai mult sau mai putin sanatoasa a tehnicii, a conservantilor si a inclinarii de corp ca la teatru la curtain call in fata celor care stiu mai bine decat mine sa faca ceva, in fata experimentelor la doar 100m sub pamant, in fata celor care spun "dam publicului ce cere", in fata secolului in care traim. Nu fac mare lucru sa schimb ceva, nu ma straduiesc...

Urasc ce ma sperie si ce nu pot avea sub control si imi urasc usurinta cu care am scris paragraful de mai sus.

L-am castigat la zaruri pe vremea cand stateam cu genunchii juliti pe marginea unui pat alb, al carui baldachin era chiar el. Putea sa il castige doamna de alaturi. L-am castigat eu, l-am pierdut eu… Cu gandul marsav/firav/inutil/alunecos/viclean al aceluiasi dor construit si recunoscut cu greu l-as mai striga pentru ultima oara! Dar ce folos?! Da, stiu raspunsul e de data asta la mine. El a avut aproape toate raspunsurile in simetria sinceritatii sale mascate a ceea ce e de fapt, in jocurile de care nu se dezminte. L-as provoca la inca unul: de data asta CUNOASTE-MA!

Nu sunt decat partial ceea ce am fost!
Nu sunt cea mai erotica jucatoare a lui.
Nu sunt adrenalina dintre un bisturiu si o bucata de carne vie sau pe jumatate moarta, nu sunt eu cea care sa il domine asa si nici nu ar vrea asta.
Nu sunt eu cea care sa inteleaga cum se pierde la varsta lui, cand ar fi putut sa se tot pierda pana acum.
Nu sunt cea care sa inteleaga lipsa timpului din spatele vacantei in care e mereu pierdut si de negasit.
Nu sunt atat de altruista ca sa inteleg intru totul egoistul din el.
Nu sunt cea care sa il inteleaga asa cum s-a asternut si s-a expus in fata mea.
In schimb l-as putea intelege pe cel din spatele constructiei sale.
L-as intelege! I-as acorda timp, pentru el as fi mama care nu l-a nascut, prietena prostituata de pe trotuarul lui gol.

A aparut in vremea celei mai mari si mai urate furtuni din viata mea. A fost ploaia acida pe care mi-o doream sa ma trezeasca si pe care sa o simt pana cand pielea mi-ar fi reactionat nefiresc. Mi-ar placea ca din cand in cand sa mai lase sa ploua cu el peste mine. Sa nu taca pentru totdeauna, acum cand am invatat eu sa o fac. As vrea sa il uit in etape si nu tot deodata. Intuiesc foarte bine cum e de fapt iceberg-ul meu drag, realitatea visurilor mele... Si il sarut in gand, ca de cele mai multe ori, sperand ca macar in gand il pot topi putin cat sa creez o fisura pe unde sa ma pot strecura.
Nepermis de multe ori l-am gandit, l-am dorit, l-am avut si l-am cersit.

In forma mea ciudata de egoism, i-am inselat probabil asteptarile, ascuzand si acum as-ul acestui fapt, am facut-o din ratiuni cuminti insa duse la extrem. L-am castigat in pariul cu durerea si il voi ierta pentru cine nu va sti si nu va putea sa o faca. El...el sa ma ierte pentru cea cu al carui nume se potriveste mai presus de pamantesc... Mi-as fi dorit de multe ori sa fi avut puterea de a inventa cuvinte si de a exprima exact ce simteam, de a inventa o noua arta si de a-l face pe el, singur, sa o inteleaga, sa inteleaga ca pierde totusi facandu-se ca nu observa si vazandu-si de viata in maniera cea mai hoteasca si demna. Mi-as dori sa inchei capitolul "feeling in vain", las loc si altora si sa incep oficial capitolul simplu al zilelor de nastere si al onomasticilor noastre trecute in reminder, poate...al telefoanelor date din interes sau doar sa ne intrebam "ce mai faci?".

Nu ii port pica. Nu il plang. Nu plang. Interesting to meet him. Iar daca pamantul e cu adevarat rotund, ne vom mai revedea poate in vremuri mai bune pentru fiecare sau pentru a juca acelasi joc.



Eros Ramazotti -Non ti prometto niente-
Asculta mai multe audio Muzica »

Nu mi-a spus nimeni ca deciziile uneori pot fi gresite, s-au rezumat toti la a-mi spune: "cand ai sa fii mare ai sa vrei sa fii copil", nu mi-a spus nimeni de ce... Imi place sa cred ca nu e nimic greu pe lumea asta, toate sunt atat de simple, atat de limpezi si sub ochii nostri insa preferam sa le complicam, sa ne complicam de dragul nu stiu cui, mai mult din lipsuri si nesiguranta. Din lipsa de incredere, din nesiguranta care duce la minciuna, din fapte negandite si mult prea instinctuale, din prea mult gandit, din prea mult bine, din prea mult rau, din prea multa umanitate sau dimpotriva.

Mai ratacesc si eu pe drumul lung al indeciziilor, al cautarilor uneori mult prea obositoare. Ma doare cel mai adesea lumea in toate formele ei...lumea cea mare si nepasatoare, lumea mea mica dar draga... Ma dor cuvintele, promisiunile, verbele fara finalitate reala, linistile mele, ale lor, ale lui...Ma sparg adesea la malul tarmului nimanui in cautarea realitatii la care visez ca un copil la o jucarie. Si ma intreb o gramada de lucruri care nu-si gasesc raspunsul nici in mine nici afara si ajung astfel sa inghit in sec pana regurgitez cu aceleasi intrebari carora uneori mai tarziu le gasesc exact raspunsul pe care nu am vrut sa mi-l dau nicicand.

Ma stiu in alb si negru. Nu imi plac nuantele decat in natura. Viata prefer sa mi-o traiesc limpede in decizii concrete...nu pot.. fara sa vreau intru in nuantele altora, in nuantele alor mei, ale prietenilor mei, ale celor spre care intind adesea mana spunandu-mi numele, intru in nuantele lui..el are nuante gri. I-as eradica griul indecis, l-as face negru, eu as fi albul lui si el ar fi negrul meu, el insa isi cere dreptul la gri...asa ca raman in nuantele lui pentru ca imi e drag, raman in nuantele tuturor din acelasi motiv, imi sunt dragi, ii iubesc, ii accept nuantat asa cum sunt.

Cine a spus "never say never" a stiut ce a spus. Cu pasii grabiti sau lenti de zi cu zi ajung sa fac lucruri carora le-as fi spus candva NU din start. Minutele in care astept sa se sparga taceri, zilele cand sper copilareste la lucruri si fapte mari, lunile ce s-au strans din ianuarie pana aici m-au adus la stadiul in care imi dau seama ca pot sa trag o linie cand se face seara si sa imi dau seama ca am mai invatat ceva din mine. E oare un bun motiv pentru a spune multumesc?

Invat sa cred in oameni, desi o fac natural si gresesc, insa invat sa cred ca ceea ce eu vad bun in ei, or sa vada si ei, invat sa am rabdare cu incapatanarea, cu timpul, cu tacerea, invat ca nu toate lucrurile se intampla cand vreau eu si astfel invat sa imi infranez dorintele in speranta ca va veni o zi in care voi putea sa dau tot ce am strans pana acum. Invat ca cel pe care il vreau nu e langa mine si poate rabdarea mea il ajuta. Ma chinui sa invat ce inseamna sa fii pe locul doi sau trei fara insa sa imi asum faptul ca poate asa voi ramane. Invat sa lupt cu persoane reale dar necunoscute, cu fantome, cu ceea ce nu stiu si uneori ma incapatanez sa nu vreau sa stiu. Trec peste mine si invat sa fac asta fara sa ajung sa regret. Invat ce inseamna uneori sa te pierzi poate fiind langa cine nu trebuie.
Invat sa fac lucruri pe care nu credeam ca le-as fi facut vreodata si invat sa ma accept asa....

Uneori, dintr-o dorinta comuna dar care macina individual la niveluri diferite incerc sa invat sa sper, si vreau sa cred ca a spera nu inseamna mereu o lupta devastatoare cu sine si cu cel din partea caruia ai doar evazivitati...As vrea sa cred ca a simti ca poti face ceva pentru un "noi" nu se izbeste mereu de un zid care doar uneori pare a avea fisuri. Vreau sa cred ca sentimentul de "un nou inceput" duce spre un sfarsit in care pasii se numara incepand cu 4 si ca cifra asta nu reflecta decat doi pasi ai mei + doi pasi ai lui. Mi-as dori ca "doi" sa fie reciproc si mereu de gasit atunci cand se initiaza convorbiri la telefon, mi-as dori sa stiu ca singura limita a rabdarii mele este el si atunci cand am sa-l ating nerabdatoare va ramane mereu langa mine ca si cum nu ar mai fi facut asta cu nimeni, ca si cum atunci ne-am cunoaste pentru prima oara si ne-am indragosti nebuneste.

Mi-as dori doar sa nu ies, atunci cand o voi face, dintr-o poveste pe care am incercat sa o scriu cu litere clare, ca si cum as iesi de pe usa unui necunoscut in casa caruia parca nu am calcat sau nu voi mai calca niciodata...Mi-as dori sa raman ceva concret si bun in viata omului spre care am incercat si incerc sa lupt sa ajung.